Suntem precum un catelus abandonat ce da din coada la fiecare trecator ce-l baga in seama si-l mangaie pe crestetul capului sau ii da ceva de mancare. Sarim de bucurie, zambim, facem tot felul de giumbuslucuri in a-i atrage atentia, nerealizand, desi asa facem de fiecare data, over and over again, cu dorinta de a avea un stapan sa-l ia acasa si sa-i ofere un adapost. Dezamagit de fiecare data, catelusul pleaca urechile, codita, capul si se aseaza sub o banca trist si cu lacrimi in ochi ca nimeni nu-l doreste. Nevrand sa ramana singur, persista din greseala in greseala, nu se invata minte si la urmatorul trecator iar sare si da din coada, se bucura pe langa el, apoi dezamagit revine sub bancuta lui care-i a devenit cel mai bun prieten. Pentru trecator este o bucurie sa se poata juca fara a avea responsabilitatile cresterii catelusului, ii face reala placere sa se joace putin cu el, sa-i arunce din cand in cand cate ceva de mancare, considerand in sinea lui ca este foarte responsabil daca-l mangaie si-i da ceva de mancare o data la.... dar va continua sa-si vada de drumul lui, lasand un suflet ranit, nestiind si nevrand sa stie ca nu cauta decat dragoste si o imbratisare in adevaratul sens al cuvantului. Asa din trecator in trecator ajunge sa-si piarda bucuria, devenind apatic si retras.
Cam asa decurge o perioada din viata noastra de dupa o despartire? Cu totii ne gandim ca se va intoarce roata si cel/cea care a avut puterea sa puna capt unei relatii va suferi cel putin la fel de mult pe cat ma suferit dupa despartire, sau se va intoarce in a-si cere iertare dorind sa i se mai dea o sansa, gadilindu-ne orgoliu si mai punand un pansament la vindecarea totala (de multe ori chiar se intampla asta).
Asteptam momentul asta ca pe oxigen, dar nu privim si analizam obiectiv. Poate este si vina noastra ca nu am stiut cat, cum sa oferim atentie relatiei, cat si cum sa cerem inapoi, iar daca am vazut ca nu primim pe cat oferim, sa punem capat fara a merge mai departe, ca o corabie naufragiata. Nu este vina celui care a pus capat relatiei, ci este vina noastra ca nu luam deciziile atunci cand trebuie, de teama de a nu fi singuri, desi suntem constienti ca ceva este in neregula si
(caci tot singuri o sa fim, doar ca vom avea cu noi si durerea despartitii)
nu va avea viitor o astfel de relatie, in care doar o persoana ofera atentie, dragoste si accepta mai mult decat ar trebui.
Stam ne gandim, asteptam un fel de moment al razbunarii, ca soarta sa-i dea si lui/ei o palma, in schimb daca ne-am putea vedea din afara exact asa ne-am vedea:
Ca un catelus abandonat cersind.
PS.
Ati vazut ca de multe ori cand dati ceva de mancare unui catelus doar o miroase si nu se atinge de ea?
